Sunt zile in care pentru a merge inainte iti trebuie sustinere .
Sunt zile in care ai nevoie de persoane sincere care sa te indrume catre drumul cel bun .
Sunt zile in care ai nevoie de un minut in liniste pentru a intelege ce este bun pentru tine .
Sunt zile in care ii alungi pe toti pentru a intelege cui ii pasa .
Sunt zile in care te relaxezi citind o carte , visezi o alta viata si incerci sa gasesti noi solutii .
Sunt zile in care nu mai speri , dar mai astepti .

Как много тех, с кем можно лечь в постель,
Как мало тех, с кем хочется проснуться…
И утром, расставаясь улыбнуться,
И помахать рукой, и улыбнуться,
И целый день, волнуясь, ждать вестей.

" De ce plâng? "
Sunt clipe în viața fiecărui om în care lacrimile picură fără sens. Sunt lacrimi neliniștite, lacrimi supărate, lacrimi îngrijorate.
Plângem când ne este dor, când ne doare, când suntem neliniștiți, când ne așteptăm la mult și primim doar un pumn în suflet, când ne despărțim de cineva drag.
Nu mi-am ascuns niciodată lacrimile deși am întâlnit persoane care consideră acest gest o

gravă slăbiciune.
Plângi pentru că ești femeie, bărbații nu plâng. - Bărbății plâng. Femeile plâng.
Ni se pare că lacrimile ne-ar putea șterge sufletul de păcate, de gânduri negre. Este de ajuns o amintiri, un vis neîmpărtășit, o rană prea dureroasă sau mult dor. Plângem. Și este atât de bine câteodată. Să renunți la curaj și să te prăbușești într-un ocean de lacrimi. Să nu te intereseze ce spun ceilalți. Tu și gândurile tale. Tu și grijile tale. Tu și curajul tău de a merge înainte.
Am învățat că nu este bine să-ți ascunzi lacrimile. Nu este bine să pari întotdeauna puternic pentru că lumea va profita, te va pune la încercare și în momentul în care vei pica, după atâta greutate, vei rămâne singur.
Dacă vrei să plângi, fă-o! Suntem oameni, suntem suflete, suntem sensibili. Și nu există medicament mai bun decât lacrimile când ne simțim obosiți, singuri și ghinioniști.

Maria Tudose

 

 

Am crezut ca am timp

…..ca am timp sa ma vad cu cei dragi, sa le spun ce gindesc. Sa rid cu ei, sa-i ascult, sa ma asculte si doar sa fim aproape.

Dar nu am avut suficient. S-au n-am stiu eu sa-l impart frateste intre “ce trebuie” si “ce vreau”. Sau poate timpul na avut suficient timp.

Cu patru flori albe in mina, cu respiratie accelerata si cu un alt suflet indurerat am fost aseara sa-l vizitez pe bunicul meu.

Am incercat sa amin venirea acasa, apoi sa ma prefac ca am multa treaba la serviciu, sa dau vina pe norii de ploaie sau pe oboseala drumului, dar de fapt incercam sa amin sa simt pentru a nustiu cita oara golul din stomac care imi spune cit de mult imi vei lipsi.

N-am stiut sa vin la timp la tine, sa-ti sarut miinile chinuite, nu am gasit timp sa vin sa te intreb ce mai faci, ce te doare, cum suporti singuratatea... Nu am reusit nici macar sa-ti multumesc pt buna dispozitie pe care ni-o dadeai de fiecare data, nu am reusit sa-ti spunem “la multi ani” de Craciun cind iti sarbatoreai ziua de nastere si in schimb sa primim ciocolata pastrata de tine cu grija pt nepoti si stranepoti ;(. Bunicule, nu am reusit sa-ti indeplinesc dorinta de a dansa cu mn in rochie de mireasa, ceia ce ne-am dorit atit de mult..... prea devreme ai plecat.

Ai fost omul care iubea frumosul, iubea florile. De azi inainte gradina nu va mai fi ca alta data, florile nu vor mai fi atit de mirositoare iar fructele care le gaseam in gradina ta nu vor mai avea acelasi gust,

Duminica cind te-am sarutat pt ultima data m-ai rugat sa mai ramin, eu insa nu am putut pt ca urma sa plec la medic, urma sa fiu operata. Cind am iesit mi-ai zis sa fiu sanatoasa si sa vin repede acasa ;( tu insa nu m-ai asteptat. In momentul in care eram pe masa de operatie ai plecat......... cred ca mi-ai daruit anii tai de viata mie.

Pt mine intotdeauna vei ramine cel care mi-a prelungit viata, cel care mi-a oferit sansa sa traiesc si sa fiu fericita, stiu ca asta ti-ai dorit pt nepotii si stranepoteii tai.

Am sarutat florile printre lacrimi si ti 

le-am pus cu drag alaturi.

 

Mi'am creat un nou °folder°.....:(

Tristetea este acel ceva care ne viziteaza cu mult mai des decit ar trebui, transformindu-ne in niste nostalgici usor patetici ce suspina pentru nu stiu ce. Zilele astea am si eu parte de astfel de oaspete. A venit cu sau fara motiv  si nu trece cind vreau eu, ci numai cind vrea ea, astfel ca o banuiesc a fi cu mult mai mut decit un biet sentiment, ci mai degraba un soi de virus inca neidentificat de midicina moderna. Astfel am ajuns sa constat ca tristetea poate fi molipsitoare, precum cascatul. Este fara doar si poate frustrant, insa n-ai ce-i face. E greu atunci cind ma trezesc de dimineata gata trista; nici macar mirosul de cafea nu ma mai incinta, si am mari sanse sa ramin “botoasa” o zi intreaga. De obicei o plimbare sau o ciocolata :D mai indulcesc din amar (nu si in cazul meu :( ….sunt la serviciu si aici ramin pina se face ora 18.00 :(
Dimineata era innorat, acuma am ajuns sa simt povara soarelui, sau poate eliberarea pe care mi-o promite.  Ma simt vulnerabila si slabita, de parca e prea mica cantitate de aer.

Ar fi fost fain daca tristetea mea ar fi un folder  ce ar contine documente, poze si filmulete, bine organizate, usor accesibile. Uneori imi vine sa il sterg cu totul, insa stiu prea bine ca daca as face-o asta ar fi cu mult mai grav. Nu de alta, dar tristetea fara lumea ei devine inerta, insa nu mai putin dureroasa. Folderul asta e pretios, poate chiar mai valoros decit cel cu momentele de fericire - imi aduc aminte permanent ca sunt supusa greselii, ca nu toate se petrec dupa vointa mea, ca universul meu este periculos de dependent de lucruri din afara asupra carora nu am nici umbra de putere.

Cind se aduna prea multa tristete lasa urme, ca niste cicatrici pe dinauntru care te maninca si nu te poti scarpina. E frustrant, insa in timp senzatia dispare, si uit de ea pina la urmatoarea tristete. Nu mai lupt cu tristetile mele de mult, pentru ca am inteles ca e mult mai bine sa le las in voia lor. Cum spuneam, nu te poti lupta cu o viroza, nu va trece mai repede. Macar tristetea nu te obliga la antibiotice, ceea ce tot e ceva J Daca vine, ridic din umeri si merg mai departe, constienta ca nu am prea mare lucru de facut. Daca pentru depresie s-a inventat tratament, tristetea trebuie dusa pe picioare, pastrind speranta ca pina la urma va trece. Iar cind trece, trece - ca si cum nici nu ar fi existat vreodata…..Si la mine va trece…. :P

Nu obişnuiesc să mă plâng, dar e o perioadă grea pentru toată lumea. În diferite aspecte. Ploi rare şi scurte, aproape londoneze. Stări ce alternează între depresie şi zbor. Ne izbim de pereţi, sperând că pot fi înlăturaţi uşor, dar ei sunt mai de neclintit decât credeam. Şi totuşi ne mişcăm. Găsim forţă să zâmbim chiar. Lucrurile sunt pe burtă la cei mai mulţi dintre cei harnici, dar, cum zicem noi, mai rău să nu fie, important e să nu ne scufundăm. Să plutim... Depindem unii de ceilalţi mai ceva ca într-o familie. Şi ne bucurăm dacă altora le merge bine, pentru că o să ne meargă şi nouă.

S-a intors Dumnezeu cu fata la noi….

Femeia din statie…..

Era duminica, impreuna cu prietena mea T, stateam in statie si asteptam autobusul pentru a merge la Bacioi. La ceva timp dupa noi in statie a venit o femeie.  Nu era femeie cu frumusete de vitrina. Era femeia de la tara "femeia la cratita", "femeia-nevasta", "femeia-mama", femeia care plange pana i se umfla ochii si-apoi rad, care cad si se ridica fara o mana de sprijin, femei care pleaca in cautarea unui drum, femeile care nu stiu sa fie altfel decat femei. Chiar si atunci plingea….de durere…..

Avea un chip care imi aducea aminte de o actrita musulmana. Tenul masliniu, ars de fierbinteala soarelui... parul ud de la siroaiele de transpiratie care-i inundau corpul, ochii caprui evidentiati, tradau oboseala zilei si starea in care se afla femeia. Nustiu daca reusesc acuma sa redau in cuvinte cit de rau se simtea femeia. Am incercat sa chemam ambulanta, dar ea a insistat sa-l chemam pe sotul ei de-acasa poate din motiv ca stia ce  vor spune medicii iar: “dute acasa , ca la matale e totul bine, esti sanatoasa tun….”

Era slabita… Ii tremura tot corpul, miinile incercau neputincioase sa ridice sticluta cu apa din care vroia sa sorbeasca un strop de apa. Vazind incercarile ei fara nici-un rezultat de a bea apa din sticla pe care o avea, ne-am apropiat ca so intrebam daca are nevoie de ajutor.

Femeia a bolborosit ceva insa nu prea am inteles….se simtea prea rau ca sa fie in stare sa ne dea noua explicatii. I-am dat apa….am ajutat-o sa sa bea si pentru o clipa aveam impresia ca si-a revenit putin. In acele clipe a reusit sa ne spuna ce se intimpla cu ea. Venea de la asa zisul “spital de Urgenta”….” Ma luat dimineata ambulanta de acasa…m-au dus la spital si acolo am dat careva analize….medicii mi-au pus doua injectii si au spus sa merg acasa ca ei nu au locuri ca sa ma interneze”…..stateam toti cu ochii ca cepele in jurul ei, ingroziti de ceia ce spunea ea. L-am sunat pe sotul ei si el ne-a rugat so ducem in sat ca el o va intilni acolo…nu puteam face altceva decit ceea ce ne-a spus ea. Am urcat-o in autobus, dar mai mare frica ca atunci nu cred ca am avut. Era aproape un om mort….statea citeva minute linistita si brusc incepea sa geama de durere, se tira ca sarpele insa nici in ruptul capului nu vroia sa o ducem la spital.

Am ajuns in sat, acolo sotul ei a luat-o si impreuna se indreptau spre punctul medical din sat, cel putin asa ar fi trebuit sa faca pentru ca in starea in care era femeia nu cred ca sotul avea cum sa mearga linistit acasa. Am petrecut-o cu privirea pina nu se mai zarea….

S-a apropiat o doamna de noi si ne-a  intrebat toate detaliile…unde am gasit femeia, ce o doare si multe alte intrebari ….ca la sfarsi sa imi ceara numarul de telefon ca sa dau declaratii in cazul in care acest caz va ajunge ceva mai departe. I-am dat numarul fara sa ezit, nustiu de ce dar eram sigura ca n-o sa ma mai sune…..asa a fost insa pina intr-o zi cind am gasit pe telefonul meu un apel nepreluat de la un numar strain, nu il aveam inregistrat. Am sunat la acel numar si dupa citeva bipuri am auzit un glas trist de femeie. S-a prezentat ca fiind “femeia careia i-ai dat numarul tau pt a te chema sa depui marturie”. Mi-am dat seama despre cine era vorba…nu am tras mare atentie la faptul ca era foarte trista, nu am asteptat macar sa imi spuna pentru ce ma sunase defapt, ca eu o luasem la intrebari despre femeia pe care o ajutaseram cu T, unde este acuma? cum se simte? Si-a revenit?........a tacut citeva clipe si imi zice: “ Ea a murit……..trei zile dupa intimpalrea de la statie”

Am ramas fara cuvinte……..chiar daca as fi gasit ceva sa  spun ar fi fost de prisos….Doamna care venea de la spitalul de urgenta, a murit……”se pare ca de prea multa atentie si responsabili tate din partea medicilor”........ 

Ma simt oarecum vinovata, poate nu ar fi trebuit so ascult atunci si sa chem totusi ambulanta, poate era inca in viata daca medicii faceau ceva pentru a o salva.....