Sunt zile in care pentru a merge inainte iti trebuie sustinere .
Sunt zile in care ai nevoie de persoane sincere care sa te indrume catre drumul cel bun .
Sunt zile in care ai nevoie de un minut in liniste pentru a intelege ce este bun pentru tine .
Sunt zile in care ii alungi pe toti pentru a intelege cui ii pasa .
Sunt zile in care te relaxezi citind o carte , visezi o alta viata si incerci sa gasesti noi solutii .
Sunt zile in care nu mai speri , dar mai astepti .

Как много тех, с кем можно лечь в постель,
Как мало тех, с кем хочется проснуться…
И утром, расставаясь улыбнуться,
И помахать рукой, и улыбнуться,
И целый день, волнуясь, ждать вестей.

" De ce plâng? "
Sunt clipe în viața fiecărui om în care lacrimile picură fără sens. Sunt lacrimi neliniștite, lacrimi supărate, lacrimi îngrijorate.
Plângem când ne este dor, când ne doare, când suntem neliniștiți, când ne așteptăm la mult și primim doar un pumn în suflet, când ne despărțim de cineva drag.
Nu mi-am ascuns niciodată lacrimile deși am întâlnit persoane care consideră acest gest o

gravă slăbiciune.
Plângi pentru că ești femeie, bărbații nu plâng. - Bărbății plâng. Femeile plâng.
Ni se pare că lacrimile ne-ar putea șterge sufletul de păcate, de gânduri negre. Este de ajuns o amintiri, un vis neîmpărtășit, o rană prea dureroasă sau mult dor. Plângem. Și este atât de bine câteodată. Să renunți la curaj și să te prăbușești într-un ocean de lacrimi. Să nu te intereseze ce spun ceilalți. Tu și gândurile tale. Tu și grijile tale. Tu și curajul tău de a merge înainte.
Am învățat că nu este bine să-ți ascunzi lacrimile. Nu este bine să pari întotdeauna puternic pentru că lumea va profita, te va pune la încercare și în momentul în care vei pica, după atâta greutate, vei rămâne singur.
Dacă vrei să plângi, fă-o! Suntem oameni, suntem suflete, suntem sensibili. Și nu există medicament mai bun decât lacrimile când ne simțim obosiți, singuri și ghinioniști.

Maria Tudose

 

 

Am crezut ca am timp

…..ca am timp sa ma vad cu cei dragi, sa le spun ce gindesc. Sa rid cu ei, sa-i ascult, sa ma asculte si doar sa fim aproape.

Dar nu am avut suficient. S-au n-am stiu eu sa-l impart frateste intre “ce trebuie” si “ce vreau”. Sau poate timpul na avut suficient timp.

Cu patru flori albe in mina, cu respiratie accelerata si cu un alt suflet indurerat am fost aseara sa-l vizitez pe bunicul meu.

Am incercat sa amin venirea acasa, apoi sa ma prefac ca am multa treaba la serviciu, sa dau vina pe norii de ploaie sau pe oboseala drumului, dar de fapt incercam sa amin sa simt pentru a nustiu cita oara golul din stomac care imi spune cit de mult imi vei lipsi.

N-am stiut sa vin la timp la tine, sa-ti sarut miinile chinuite, nu am gasit timp sa vin sa te intreb ce mai faci, ce te doare, cum suporti singuratatea... Nu am reusit nici macar sa-ti multumesc pt buna dispozitie pe care ni-o dadeai de fiecare data, nu am reusit sa-ti spunem “la multi ani” de Craciun cind iti sarbatoreai ziua de nastere si in schimb sa primim ciocolata pastrata de tine cu grija pt nepoti si stranepoti ;(. Bunicule, nu am reusit sa-ti indeplinesc dorinta de a dansa cu mn in rochie de mireasa, ceia ce ne-am dorit atit de mult..... prea devreme ai plecat.

Ai fost omul care iubea frumosul, iubea florile. De azi inainte gradina nu va mai fi ca alta data, florile nu vor mai fi atit de mirositoare iar fructele care le gaseam in gradina ta nu vor mai avea acelasi gust,

Duminica cind te-am sarutat pt ultima data m-ai rugat sa mai ramin, eu insa nu am putut pt ca urma sa plec la medic, urma sa fiu operata. Cind am iesit mi-ai zis sa fiu sanatoasa si sa vin repede acasa ;( tu insa nu m-ai asteptat. In momentul in care eram pe masa de operatie ai plecat......... cred ca mi-ai daruit anii tai de viata mie.

Pt mine intotdeauna vei ramine cel care mi-a prelungit viata, cel care mi-a oferit sansa sa traiesc si sa fiu fericita, stiu ca asta ti-ai dorit pt nepotii si stranepoteii tai.

Am sarutat florile printre lacrimi si ti 

le-am pus cu drag alaturi.

 

Mi'am creat un nou °folder°.....:(

Tristetea este acel ceva care ne viziteaza cu mult mai des decit ar trebui, transformindu-ne in niste nostalgici usor patetici ce suspina pentru nu stiu ce. Zilele astea am si eu parte de astfel de oaspete. A venit cu sau fara motiv  si nu trece cind vreau eu, ci numai cind vrea ea, astfel ca o banuiesc a fi cu mult mai mut decit un biet sentiment, ci mai degraba un soi de virus inca neidentificat de midicina moderna. Astfel am ajuns sa constat ca tristetea poate fi molipsitoare, precum cascatul. Este fara doar si poate frustrant, insa n-ai ce-i face. E greu atunci cind ma trezesc de dimineata gata trista; nici macar mirosul de cafea nu ma mai incinta, si am mari sanse sa ramin “botoasa” o zi intreaga. De obicei o plimbare sau o ciocolata :D mai indulcesc din amar (nu si in cazul meu :( ….sunt la serviciu si aici ramin pina se face ora 18.00 :(
Dimineata era innorat, acuma am ajuns sa simt povara soarelui, sau poate eliberarea pe care mi-o promite.  Ma simt vulnerabila si slabita, de parca e prea mica cantitate de aer.

Ar fi fost fain daca tristetea mea ar fi un folder  ce ar contine documente, poze si filmulete, bine organizate, usor accesibile. Uneori imi vine sa il sterg cu totul, insa stiu prea bine ca daca as face-o asta ar fi cu mult mai grav. Nu de alta, dar tristetea fara lumea ei devine inerta, insa nu mai putin dureroasa. Folderul asta e pretios, poate chiar mai valoros decit cel cu momentele de fericire - imi aduc aminte permanent ca sunt supusa greselii, ca nu toate se petrec dupa vointa mea, ca universul meu este periculos de dependent de lucruri din afara asupra carora nu am nici umbra de putere.

Cind se aduna prea multa tristete lasa urme, ca niste cicatrici pe dinauntru care te maninca si nu te poti scarpina. E frustrant, insa in timp senzatia dispare, si uit de ea pina la urmatoarea tristete. Nu mai lupt cu tristetile mele de mult, pentru ca am inteles ca e mult mai bine sa le las in voia lor. Cum spuneam, nu te poti lupta cu o viroza, nu va trece mai repede. Macar tristetea nu te obliga la antibiotice, ceea ce tot e ceva J Daca vine, ridic din umeri si merg mai departe, constienta ca nu am prea mare lucru de facut. Daca pentru depresie s-a inventat tratament, tristetea trebuie dusa pe picioare, pastrind speranta ca pina la urma va trece. Iar cind trece, trece - ca si cum nici nu ar fi existat vreodata…..Si la mine va trece…. :P

Nu obişnuiesc să mă plâng, dar e o perioadă grea pentru toată lumea. În diferite aspecte. Ploi rare şi scurte, aproape londoneze. Stări ce alternează între depresie şi zbor. Ne izbim de pereţi, sperând că pot fi înlăturaţi uşor, dar ei sunt mai de neclintit decât credeam. Şi totuşi ne mişcăm. Găsim forţă să zâmbim chiar. Lucrurile sunt pe burtă la cei mai mulţi dintre cei harnici, dar, cum zicem noi, mai rău să nu fie, important e să nu ne scufundăm. Să plutim... Depindem unii de ceilalţi mai ceva ca într-o familie. Şi ne bucurăm dacă altora le merge bine, pentru că o să ne meargă şi nouă.

S-a intors Dumnezeu cu fata la noi….

Femeia din statie…..

Era duminica, impreuna cu prietena mea T, stateam in statie si asteptam autobusul pentru a merge la Bacioi. La ceva timp dupa noi in statie a venit o femeie.  Nu era femeie cu frumusete de vitrina. Era femeia de la tara "femeia la cratita", "femeia-nevasta", "femeia-mama", femeia care plange pana i se umfla ochii si-apoi rad, care cad si se ridica fara o mana de sprijin, femei care pleaca in cautarea unui drum, femeile care nu stiu sa fie altfel decat femei. Chiar si atunci plingea….de durere…..

Avea un chip care imi aducea aminte de o actrita musulmana. Tenul masliniu, ars de fierbinteala soarelui... parul ud de la siroaiele de transpiratie care-i inundau corpul, ochii caprui evidentiati, tradau oboseala zilei si starea in care se afla femeia. Nustiu daca reusesc acuma sa redau in cuvinte cit de rau se simtea femeia. Am incercat sa chemam ambulanta, dar ea a insistat sa-l chemam pe sotul ei de-acasa poate din motiv ca stia ce  vor spune medicii iar: “dute acasa , ca la matale e totul bine, esti sanatoasa tun….”

Era slabita… Ii tremura tot corpul, miinile incercau neputincioase sa ridice sticluta cu apa din care vroia sa sorbeasca un strop de apa. Vazind incercarile ei fara nici-un rezultat de a bea apa din sticla pe care o avea, ne-am apropiat ca so intrebam daca are nevoie de ajutor.

Femeia a bolborosit ceva insa nu prea am inteles….se simtea prea rau ca sa fie in stare sa ne dea noua explicatii. I-am dat apa….am ajutat-o sa sa bea si pentru o clipa aveam impresia ca si-a revenit putin. In acele clipe a reusit sa ne spuna ce se intimpla cu ea. Venea de la asa zisul “spital de Urgenta”….” Ma luat dimineata ambulanta de acasa…m-au dus la spital si acolo am dat careva analize….medicii mi-au pus doua injectii si au spus sa merg acasa ca ei nu au locuri ca sa ma interneze”…..stateam toti cu ochii ca cepele in jurul ei, ingroziti de ceia ce spunea ea. L-am sunat pe sotul ei si el ne-a rugat so ducem in sat ca el o va intilni acolo…nu puteam face altceva decit ceea ce ne-a spus ea. Am urcat-o in autobus, dar mai mare frica ca atunci nu cred ca am avut. Era aproape un om mort….statea citeva minute linistita si brusc incepea sa geama de durere, se tira ca sarpele insa nici in ruptul capului nu vroia sa o ducem la spital.

Am ajuns in sat, acolo sotul ei a luat-o si impreuna se indreptau spre punctul medical din sat, cel putin asa ar fi trebuit sa faca pentru ca in starea in care era femeia nu cred ca sotul avea cum sa mearga linistit acasa. Am petrecut-o cu privirea pina nu se mai zarea….

S-a apropiat o doamna de noi si ne-a  intrebat toate detaliile…unde am gasit femeia, ce o doare si multe alte intrebari ….ca la sfarsi sa imi ceara numarul de telefon ca sa dau declaratii in cazul in care acest caz va ajunge ceva mai departe. I-am dat numarul fara sa ezit, nustiu de ce dar eram sigura ca n-o sa ma mai sune…..asa a fost insa pina intr-o zi cind am gasit pe telefonul meu un apel nepreluat de la un numar strain, nu il aveam inregistrat. Am sunat la acel numar si dupa citeva bipuri am auzit un glas trist de femeie. S-a prezentat ca fiind “femeia careia i-ai dat numarul tau pt a te chema sa depui marturie”. Mi-am dat seama despre cine era vorba…nu am tras mare atentie la faptul ca era foarte trista, nu am asteptat macar sa imi spuna pentru ce ma sunase defapt, ca eu o luasem la intrebari despre femeia pe care o ajutaseram cu T, unde este acuma? cum se simte? Si-a revenit?........a tacut citeva clipe si imi zice: “ Ea a murit……..trei zile dupa intimpalrea de la statie”

Am ramas fara cuvinte……..chiar daca as fi gasit ceva sa  spun ar fi fost de prisos….Doamna care venea de la spitalul de urgenta, a murit……”se pare ca de prea multa atentie si responsabili tate din partea medicilor”........ 

Ma simt oarecum vinovata, poate nu ar fi trebuit so ascult atunci si sa chem totusi ambulanta, poate era inca in viata daca medicii faceau ceva pentru a o salva.....

Ne minţim unii pe alţii, în doze diferite, zilnic. Uneori ajungem să ne minţim pentru că sistematic suntem alimentaţi de minciuna altora. Nici măcar nu căutăm adevărul sau nici nu bănuim că suntem minţiţi. Ne convinge ceea ce ni se spune.

Cei mai mari mincinoşi suntem chiar noi înşine. Este, pînă la urmă, o minciună din iubire. De sine, evident.

Pe alţii ne supărăm, pe noi nu prea. Suntem mult mai puţin înclinaţi să ne îndoim de noi înşine. De multe ori regretele se nasc din felul în care ne-am minţit pe noi înşine.”

Cu Timpul...

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca dragostea nu inseamna a te culca cu cineva, si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete…

Ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate pe astazi si acum pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca – daca e prea mult – pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiece zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor mai bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei dori sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.

Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, de asta sunt capabile doar sufletele cu adevarat mari.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele sa nu mai fie asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca – desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur – iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, toate se invata doar cu timpul…”

(Jorge Luis Borges )

Dupa o "lungutza" perioada de offline pe blog, iata k am  revenit......Este un Omuletz care asteapta de citeva luni sa-mi indeplinesc asa zisa "promisiune" de a reda senzatiile primului zbor......fantastic......extraordinar, genial si mirific.....

Deci.....Experienta primului zbor a venit cu mai multe probleme decat restul. In primul rand, trebuia sa invat exact ce trebuia sa fac la aeroport. Sunt doua etape prin care trebuia sa trecem pana sa ne urcam in avion. Prima este cea de check in, care presupune prezentarea la un anumit ghiseu pentru a-ti declara bagajele si pentru a primi inca un tichet de zbor. Cu furnicute in stomac, emotii de toate culorile si undeva poate si dorinta de a nu mai pleca nicaieri, eu impreuna cu colega mea ne-am apropiat de ghiseul numarul 4, am facut check in- ul, am lasat bagajele si ne-am intors fiecare la cei dragi care venise sa ne petreaca....dupa zimbet, vin si lacrimile….peste fiecare trei minute operatorii anuntau, cursa Chisinau-Verona incheie imbarcarea….toata lumea plinge, toata lumea se imbratiseaza de ramas bun….eu insa….departe de toate astea….nici pina acuma nu pot sa imi dau seama ce simteam in acele momente…un lucru stiu sigur, eram preocupata de un singur lucru, care defapt ma deranja de multa vreme…nu puteam sa-mi explic cum naiba stau "aratarile " alea uriase din metal, super greoaie , in aer...Imi statea in fata ochilor momentul dezlipirii de la pamint si ma apuca groaza, imi veneau in cap tot felul de prostii....:d...acuma pare amuzant, atunci insa as fi dat orice ca sa trec peste asta, nustiu cum si in ce mod doar ca sa nu vad, sa nu simt zborul....Ta Daaaammmmm......inima-n dinti, pastilele de valeriana baute, toate rugaciunile pe care le stiam le-am repetat de citeva ori si GO spre avion. Am urcat in avion, prima senzatie cind am intrat in salonul avionului....”AUTOBUSUL CU RUTA Chisinau – Primorsk” ......:D:D:D:D:D.....Ne-am asezat, am cuplat centurile de siguranta si asteptam momentul.....cind au pornit motoarele avionului, inima s-a facut cit un fir de nisip....imi tremurau genunchii, nu stiu de la ce, ori emotii foarte foarte foarte mari ori pista de decolare era accidentata...:D in Fine....cu mare grija, pilotul a ridicat in sfirsit uriasa bucata de fier de la pamint.....s-a ridicat un nod in git, nu puteam nici sa vb, nu puteam nici sa respir normal....am inchis ochii si astemptam sa se intimple ceva, la un moment dat, am auzit-o pe Natasa.....”Diana , nu te teme....gata ne-am ridicat.....”........:D:D:D:D:D......Zborul a decurs bine, fara turbulentza.....priveliste de neuitat....tin sa recunosc ca pina la 21 de ani, o frumusete mai mare nu am vazut, cit nu as incerca nu pot sa redau in cuvinte. EXTRAORDINAAAAARRR.......am avut ceva probleme la aterizare, frica + emotii + senzatiile create de aterizarea propriu zisa.....dar pe linga ceea ce am vazut in timpul zborului, asta era mai putin de 0.....a fost fantastic.....

 Despre asta si zborul cind am revenit in tara , revin cu detalii, acuma am treaba.......:*

Poveste geometrica

"S-au cunoscut intr-un caiet; ea era pe pagina din stanga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenata, ba chiar avea si doua raze care-i luminau chipul ca intr-un zambet. Era perfecta, caci fusese facuta cu compasul si cu un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea sa fie un cerc-femeie, fiindca avea atatea calitati subtile... Cand creionul a inceput sa treaca razant pe langa rigla ca sa deseneze cubul, Cerc privea cu rasuflarea taiata la perfectiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuala si abia astepta sa vada cine e. Cand Cub a fost gata si privirile li s-au intalnit, foile albe au tremurat, caci ei erau mult prea perfecti ca sa se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat imprejur si a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cat era de frumoasa! Ce simplitate si ce desavarsire! Ce perfecta armonie! ... I-a venit asa, fara sa-si poata prelungi vreo latura, sa mangaie rotunjimea, pe dinauntru, pe dinafara... Cand a realizat cat erau de diferiti, Cub s-a intristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi vazut din afara, poate doar cand vreuna din laturi se inrosea de sfiala. Doar Cerc parea sa dea din raze ca o faptura indragostita, de cate ori era privita...
Prima oara cand s-a inchis caietul si s-au trezit lipiti strans unul de altul, fata in fata, li s-a taiat respiratia. Cub a vrut sa o ia in brate, dar Cerc nu stia cum sa-l cuprinda. Nici Cub nu era foarte sigur ca ar fi putut sa-si desfaca laturile, asa, dintr-odata, dar dupa cateva ore petrecute impreuna a stiut ca asta pot invata doar unul de la altul. Cand erau rasfoiti si lasati cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atat de tristi si atat de singuri... Li se facea un dor cumplit si, oricat s-ar fi iubit, stiau ca niciunul dintre ei nu putea inchide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi sa fie fericiti...
Intr-o zi, Cub s-a inspaimantat la gandul ca una dintre foi ar putea fi rupta din caiet, ca sa devina avion, cum i se intamplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea ca si Cerc se framanta cu aceleasi ganduri negre, fiind si mai speriata de radiera cu care-i stersesera prima raza...
Zile in sir, cand caietul nu se deschidea deloc, erau atat de fericiti in lumea lor, in dragostea lor ce era in pericol doar cand se afla in mainile altora... Cub si Cerc incepusera sa-si faca planuri impreuna. Se gandeau chiar sa renunte la perfectiune si sa se transforme amandoi intr-un banal triunghi. Se rusinau de acest gand, dar erau excitati de ideea ca ar putea sa faca impreuna o latura numai a lor, chiar daca n-ar fi avut nici o linie curba, ca mama, ci doar linii drepte si unghiuri, ca tata.
Invatasera sa se imbratiseze, chiar daca, matematic vorbind, parea imposibil. Cerc intra in Cub toata, se pierdea in bratele lui si aveau senzatia ca nimic nu-i mai poate desparti. Intr-o zi, paginile s-au desfacut si creionul mazgalea hartia cu niste desene mici, imperfecte, inghesuite, barfitoare si vulgare. Cub si Cerc au tras o spaima groaznica, dar au scapat de mazgaleala. In schimb, din ziua aceea au trebuit sa suporte rautatile si mizeriile figurilor imperfecte, care radeau de iubirea lor si ii deranjau cu o curiozitate sinistra, voiau sa stie in fiecare moment ce fac, ce-si spun, cum dorm imbratisati, pe ce latura, cum intra Cub in Cerc si Cerc in Cub. Devenisera de nesuportat, pe masura ce Cerc si Cub se iubeau tot mai mult. Creaturile mazgalite in josul paginii erau tot mai stridente si mai ticaloase, iar Cub si Cerc si-au dat seama ca nu pot rezista asa. Si, intr-o zi cand se prefaceau ca dorm ca sa-si vada si mazgaliturile de viata lor, au decis sa fuga, ca sa-si apere iubirea. Sa se deghizeze chiar si intr-o caricatura, numai sa plece de langa mazgalelile acelea, ca sa-si traiasca linistiti, milimetric, povestea de iubire. Cub a desfacut patru linii pe furis si cu una a luat-o pe Cerc de mana, din cealalta i-a facut o sarma, ca sa treaca pe pagina lui, cu inca una s-a agatat de o margine de caiet si din ultima si-a facut o sabie, pentru ce avea sa urmeze, daca avea sa li se impotriveasca si altcineva. Cerc a plecat cu inima sfasiata nu de dorul paginii pe care se nascuse, ci pentru ca a vazut cu ochii ei cum Cub s-a automutilat pentru iubirea lor, cum si-a pierdut intr-o clipa perfectiunea de dragul ei.
Atat de tulburata si totusi atat de fericita, Cerc a sarit bucuroasa de la inaltimea mesei, dorindu-si cu disperare sa se indoaie, ca sa nu-i mai fie povara si sa aiba si ea macar un unghi. In cadere, s-a indoit si a devenit un oval stramb, cu o latura aproape dreapta. Vrand s-o salveze la timp, Cub s-a aruncat dupa ea si i-au mai sarit trei laturi. Nu mai semana a nimic, dar chiar si asa, redus la o forma necunoscuta, Cub o iubea pe Cerc, iar Cerc avea inca raze sa zambeasca a fericire. Formele ii ajutasera doar sa se descopere, dar iubirea se asternuse din alte motive si ramasese acolo pentru ca motivele ramasesera indestructibile.
Nu le-a luat mult sa se transforme in triunghiul la care visasera si sa realizeze cat de putin le trebuie ca sa fie fericiti si cat de posibila e iubirea care nu are forme si reguli, ci fiori, sentimente, vise, curaj... "

 

( "Intreaba-ma orice" de Mihaela Radulescu)  o carte extraordinara

......a fost cindva demult........

Înainte credeam că bunul simţ e o calitate căutată de toata lumea. Apreciată. Cultivată din şcoală. Chiar şi azi îmi mai aduc aminte de povestea cu sfecla din abecedarul sovietic. Un iepuraş a găsit în zăpadă două sfecle. Pe una o mănânc, zice, dar pe alt o duc puiului de căprioară, iarna e grea, poate că nu mai are ce mânca? I-a lăsat-o pe furiş în faţa uşii şi a plecat. Povestea e lungă. Dar finalul e duios. Sfecla a ajuns din nou la poarta iepuraşului. A doua zi. Pentru că şi alţii s-au gândit la el. Căci a fost o iarnă grea pentru toţi. Şi iată că într-un timp m-am pomenit că valorile din poveşti aşa şi au rămas pe paginile abecedarului. Abecedarul a fost demult reciclat, penru că era sovietic.

....o strigare si atit.......

Cautand cateva citate pe care sa le comentez, sa'mi ocup timpul , sa obosesc, sa dorm , si sa ma trezesc cu cate o idee in cap ...am gasit asta .... De ce tipa oamenii unii la altii – Mahatma Gandhi Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi: -De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi? -Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei. -Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? întrebă din nou înţeleptul -Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol. Maestrul întrebă din nou: -Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă? Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri: -Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevarul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai suparaţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor,suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinte care se iubesc, au inimile apropiate. În final, înţeleptul concluzionă, zicând: -Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere. Si tu? de ce tipi?!

..........au mai ramas inca 10 zile si voi simti furnicute in stomac....nu am mai facut-o niciodata pina acuma, mi-e frica de mor....dar trebuie o data si o data sa o fac. Mai devreme sau mai tirziu dar o voi face oricum.....imi vin in cap tot felu de prostii...:D.....insa de data asta sunt nevoita sa o fac si pe asta.....pina la urma nu am nimik de pierdut.....senzatii noi, pe unde placute pe unde mai putin placute dar cred ca se merita. De obicei la inceput e mai greu pe urma te obisnuiesti.........nu stiu cum va fi, promit sa va spun dupa ce aterizez in Verona........:D:D:D:D:D.......da eu caatare la zborul cu avionul ma refeream.........:D