Se intampla, absolut oricui, sa traiasca iubiri puternice, sa le imbrace in hainele cele mai comode ale unei relatii de lunga durata sau in vesmintele sclipicioase si uneori nepotrivite ale unei relatii fulgeratoare. In mod firesc, iubirile nenorocoase ajung sa se numeasca despartiri. Cum iubirile sau motivele ce le-au declansat nu sunt identice, tot asa nici despartirile nu se inscriu in sabloane. Ne despartim de oameni pe care i-am iubit sau care ne-au fascinat, din motivele neputintelor noastre, mai intai – nu suportam si nu putem intelege minciuna, inselatul, violenta, lipsa pasiunii, lipsa increderii in celalalt , gelozia aberanta, diferentele de precocupari, asperitatile de comunicare si atatea altele, cu care ne confruntam, dar nu stim sa le invingem. Ne despartim de oameni care au fost, la un moment dat, cei mai apropiati de sufletul nostru, carora le-am spus “te iubesc” mai des decat “buna ziua” si carora le stim aproape tot continutul uman. Ne chircim de durere sau rasuflam usurati, ne amagim ca n-o sa simtim lipsa unui om cu care am dormit ani de zile in acelasi pat si …uneori chiar ne iese sa-l uitam, mai ales daca apare o alta fiinta, mai promitatoare, mai captivanta si mai diferita de cea dinainte.
Cand se alege praful de o iubire ce parea rezistenta, reactionam ciudat, scotem din noi niste fiinte uneori razbunatoare, alteori neinduplecate, prea rar lucide sau impacate cu gandul despartirii. Ne trebuie timp sa ne distantam vietile, ne trebuie pasi laterali sa ne intelegem sentimentele, atat de diferite de cele care ne-au adus impreuna, candva. Nu dam vina pe noi, aproape niciodata, caci e dureros sa porti pe un umar vina si pe celalalt infrangerea. Preferam, aproape fara nicio logica a intremarii psihice, sa jignim, sa acuzam, sa refuzam explicatiile, sa anulam orice cale de comunicare sau impacare. Despartirile de control, acelea provocate din alint sau din dorinta aproape sadica de a verifica iubirea celuilat sunt, in marea lor majoritate, doar niste repetitii pentru marele spectacol al despartirii.
In urma unui om, raman mereu amintiri. Sufletul, dar mai ales creierul, nu renunta atat de usor la obisnuinte, la repere emotionale, la secvente frumoase sau chiar urate ale vietii in doi. Unii oameni din drumul vietii noastre zabovesc mai mult ca altii intre amintiri si ne sunt mai dragi cu cat ne departam mai tare de ei. Altii ne dispar de pe radarul sentimentelor si cu greu ne mai amintim detalii despre ei, poate doar provocati de aminitiri asemanatoare sau de prea multa singuratate. Nu cred ca exista antidot pentru suferinta dupa o iubire reala, asa cum nu exista recuperare pentru nepasare, pentru uitare definitiva. Cred doar, in naivitatea caracteristica de obicei femeilor, ca fiecarui om de care ne-am despartit ar trebui sa-I multumim pentru clipele de fericire si ar trebui sa-I iertam, in linistea unei alte iubiri sau a unei demne abordari immediate, greselile fatza de noi. Nu cred in acumularea urii si nici in manifestarea ei bezmetica, ci in asezarea lucida a amintirilor frumoase, una langa alta si in mersul inainte, catre o alta etapa de viata. De iubire, mai ales.
Iar daca ni se intampla sa avem o pauza de alte ganduri zilnice, poate ne uitam putin si la greselile noastre, pe care nu le-am deranjat niciodata din ascunzisul lor. Daca le-am chema la o intalnire neasteptata, poate am afla niste vesti bune despre noi – fie doar si una singura, aceea a intelepciunii pe care o putem manifesta, cand gresim, totusi..
Carui om de care te-ai despartit vreodata i-ai multumi astazi ?…. Ce-a ramas cel mai frumos in tine dupa despartirea de un om drag ?
